Privind bucatica asta de plastic mi s-au redesteptat în suflet toate amintirile si sperantele cu care am pornit în 1990. Toata energia si hotarârea de a nu-mi parasi pamântul, mama si iubita si toata vointa de a construi aici. O familie, o casa si o cariera. Prin fata ochilor mi-au trecut, ca niste stafii rele, toate chipurile cioplite-n carne vie care m-au vrajit si m-au jefuit legal de bani, credinta si speranta.

Rasfoind paginile istoriei mele imi dau seama ca timp de 20 de ani tot ce am reusit a fost doar sa ma tot catar în cautarea mea pâna am ajuns sus, pe culmea disperarii. Si a scârbei fata de nevolnicul meu destin de a fi român. Fiinta europeana pe care vremurile o tot calaresc si pe care îsi tot fac nevoile de sute de ani. Blestemul nu stiu carei forte supranaturale suparate din nu stiu ce motiv a ajuns sa ne vestejeasca vietile în toate cele 60 de secunde ale fiecarui minut care trece peste tarâmul botezat de apostol drept Gradina Maicii Domnului. Cu ce am gresit oare la facerea noastra ca natiune de tinutul binecuvântat cu atâtea daruri si bogatii dintre Tisa-Dunare si mare sa fie osândit sa aiba perpetuu doar arendasi cretini si hoti. Istoria mea de român contemporan e o cronica a eusuarii si a ratarii colective. Asta e gândul care ma tot macina de o saptamâna încoace de când tot stau pe culmea asta blestemata.

Istoria mea e de fapt aidoma cu a tatalui si cu a bunicului meu. Nevoitele generatii de sacrificiu care s-au nascut si s-au stins prematur supte de vlaga si de viitor de toti parazitii astia nenorociti care ne-au pocit chipul, numele si destinul în lume. M-am saturat de gunoaiele astea cum s-a sacnit câinele pasei de merele padurete si ma distruge psihic teama ca jigodiile o sa-mi transforme si copii în generatia care trebuie sacrificata pentru binele si fericirea lor.

Stau pe culme si vad ca nu mai am dorinta sa explorez si alte creste. Pur si simplu m-a anesteziat placerea disperarii si a urii. În primul rând fata de stupida mea credinta ca la  cei 20 de ani profetia se va împlini. Ca, în sfârsit, o sa apara omul providential, profetul care ne va izbavi. Pe el si zidirea lui le-am tot asteptat doua decade, setos si zdrelit la picioare în ratacirea mea prin pustiul tranzitiei. În numele viitorului diferit al copiilor mei am tot mers la vot, la fiecare scrutin din 90 încoace si de fiecare data am primit una peste bot.

Acum, în prag de ceas final îmi vine-n minte înteleptul sfat crestin ca „Errare humanum est. Perseverare diabolicum est”. Asa ca, orice-ar fi eu m-am ars destul.

Autor: Ion Novacescu. Vizualizări: 134. Comentarii: 0. Punctaj: 0.	Votează articolul
TAG-uri: Vezi toate articolele din Politica.