25.07.2009
Editorial: Despre inima
 În cei 17 ani de când sunt în presa clujena niciodata nu am avut atâta sila si atâta dispret fata de mine. Fata de tacerea si indiferenta mea. Ca fire sunt un fricos, un cacacios si mereu am încercat sa-mi tratez si sa-mi domin temerile provocându-i si atacându-i pe cei mai puternici ca mine. Copil fiind, mi-a fost injectata-n inima frica fata de vipera cu corn si fata de ursul din padure care tot timpul frângea prunii plini de rod. În copilaria mea, pâna la opt ani, am tot cautat o vipera cu corn despre care stiam ca daca o înfurii se face arc si-ti sare la gât.
Într-o dupa masa am dat fara sa vreau peste una tolanita la soarele caldut al toamnei. Martor mi-e Dumnezeu ca pur si simplu am aruncat o haina peste ea si apoi m-am asezat si eu. Doar El stie cum am scapat nemuscat si vipera a murit sufocata de greutatea mea. Apoi, am tot haladuit singur prin padurile din jurul satului cautând ursul desi, va marturisesc, faceam pe mine la orice adiere de vânt. Apoi, mai vreau sa va spun ca Mama era certata cu toti vecinii ai caror copii mai mai mari si mai tari ma trimiteau mereu acasa cu nasul spart. Aveam ce-aveam si-i provocam.
De frica fricii care mereu a vrut sa-mi copleseasca inima si sa mi-o prinda-n chingi. Întotdeauna mi-a fost mai draga inima si mereu am lasat-o sa faca ce simte ca-i mai bine. Si, niciodata nu mi-a fost rusine sa ma vad în oglinda desi mai mereu eram cu ochii vineti si cu capul spart. Ca jurnalist, aici la Cluj, mai tot timpul m-am pisat contra vântului si de fiecare data am fost ud leoarca si împutit desi creierul, înteleptul si rationalul, ma sfatuia sa scriu si sa vorbesc ce-i „ bine” si „corect”. Am preferat însa, în toti anii astia, sa spun si sa scriu ce inima a vrut chiar daca de atâtea ori capul mi-a fost spart. Pur si simplu i-am exasperat pe cei dragi mie cu prostia si cu încapatânarea mea de-ai ataca pe cei mai tari. De a nu le da pace si a le arata ca-s pigmei si slabi.
Acum însa creierul e seful iar eu am ales sa tac desi urlu-n mine când vad gretosenia si hotia de pe scena. Pur si simplu am decis sa tac, si nu de frica. Tac, pentru ca am ales, bicisnicul de mine, sa-mi fie zilele linistite. Tac si, vai mie, în fiecare noapte nu pot dormi de jalea inimii ce-mi plânge de mila.
|